Un studiu asupra femomenului traficului de persoane a identificat ca persoana traficata si exploatata este supusa unei multitudini de riscuri privind sanatatea, cum ar fi: traumele psihologice, traumatisme, leziuni produse cu violență, infecții sau boli cu transmitere sexuala , HIV și SIDA, alte consecinte negative asupra sanatatii reproducerii, abuz de substante.
Aceste riscuri pentru sănătate sunt prezente pe tot parcursul etapelor traficului si exploatarii care includ deplasarea victimei intern sau extern și constrângerea ei în forma de exploatare exercitata.
Traficanții utilizeaza pe deplin violența și amenințarea cu violența ca un mod eficient de control asupra victimei. Persoanele traficate pot fi bătute, torturate, supuse la violență sexuală, le poate fi limitata libertatea, pot fi lipsite de hrană, apă și conditii de igiena adacvate. Este cunoscuta metoda folosita de traficanti de a crea victimelor dependente de substante pentru a le face mai usoara supunerea si dependenta de traficant.
O evaluare medicală din considerente legale trebuie să fie desfăşurată cu obiectivitate şi imparţialitate. Evaluarea trebuie să se bazeze pe expertiza clinică a medicului şi pe experienţa sa profesională. Obligaţiile etice cer precizie maximă şi imparţialitate pentru a stabili şi menţine credibilitatea profesională. Acolo unde este posibil, medicii care desfăşoară activităţi de evaluare a victimelor traficului de persoane ar trebui să aibă o pregătire specifică esenţială în documentarea din punct de vedere legal a formelor de abuz fizic şi psihologic.Raportul medical trebuie să fie bazat pe fapte şi atent formulat. Se va evita folosirea jargonului. Toată terminologia medicală trebuie să fie definită astfel încât să poată fi înţeleasă si de persoanele care nu aparţin domeniului medical. Medicul nu trebuie să plece de la premisa că oficialul care a cerut expertiza medico-legală are descrierea faptelor. Este de datoria medicului să descopere şi să raporteze orice constatare pe care o consideră relevantă, chiar dacă aceasta poate fi considerată ca fiind nerelevantă sau contrară cazului părţii care a cerut examinarea medicală. Constatările care confirmă tortura sau alte forme de maltratare nu trebuie să fie excluse din raportul medico-legal.
Încrederea este o componentă esenţială pentru obţinerea unei relatări exacte asupra unui abuz. Câştigarea încrederii cuiva care a trecut printr-o experienţă de tortură sau alte forme de abuz necesită o ascultare activă, o comunicare meticuloasă, politeţe, o adevărată empatie şi onestitate. Medicii trebuie să aibă capacitatea de a crea un climat de încredere în care poate avea loc revelarea unor fapte cruciale, deşi probabil foarte dureroase sau ruşinoase. Este important să se conştientizeze faptul că aceste lucruri sunt uneori secrete intime pe care persoana le poate revela în acel moment pentru prima dată. Pe lângă oferirea unui loc plăcut, unei ore potrivite pentru interviu, locuri de împrospătare şi acces la toaletă, medicii trebuie să explice pacientului la ce să se aştepte în timpul unei evaluări. Medicii trebuie să fie atenţi la ton, frazare şi succesiunea întrebărilor (întrebările mai sensibile trebuie puse numai după ce s-a dezvoltat deja o anumita relatie medic-pacient) şi trebuie să ţină seama de capacitatea pacientului de a lua o pauză dacă are nevoie sau de dreptul său de a nu răspunde la oricare din întrebări.
Medicii şi eventualii translatori au datoria de a păstra confidenţialitatea informaţiilor şi de a transmite informaţii numai cu acordul pacientului. Fiecare persoană trebuie să fie examinată individual, într-un spaţiu privat. Aceasta trebuie să fie informată asupra oricăror limite ale confidenţialităţii evaluării care pot fi impuse de către stat sau autorităţile judecătoreşti. Scopul interviului trebuie să fie limpede persoanei. Medicii trebuie să se asigure că consimţămntul dat se bazează pe înţelegerea potenţialelor beneficii şi consecinţe ale evaluării medicale şi că acest consimţământ este oferit voluntar, fără presiuni din partea altora, în special din partea poliţiei sau a autorităţilor judecătoreşti. Persoana are dreptul să refuze evaluarea. În astfel de cazuri, medicul trebuie să precizeze motivul de refuzare a evaluării.
Istoricul medical
Trebuie să se obţină un istoric medical complet, care să includă informaţii despre problemele medicale, chirurgicale sau psihiatrice. Pentru oricare dintre acestea trebuie să existe documente dinainte de perioada de trafic şi dacă se poate posibilele lor efecte în timp. Trebuie să se evite să se tragă concluzii. Structuraţi întrebările astfel încât să aibă răspunsuri deschise, relatări cronologice ale evenimentelor experimentate în timpul perioadei de exploatare.
Un individ care a supravieţuit unui act de exploatare poate întâmpina dificultăţi în exprimarea prin cuvinte a experienţelor sau simptomelor trăite. În unele cazuri, poate fi de folos folosirea unei liste pe care să se bifeze tipul traumei, lista simptomelor sau chestionare. Dacă cel care realizează interviul consideră că acestea pot fi de folos, atunci există multe tipuri de chestionare disponibile; Toate acuzaţiile unui supravieţuitor al traficului sunt importante. Chiar dacă poate să nu existe nici o corelare cu constatările fizice, acestea trebuie raportate. Simptomele acute sau cronice şi disabilităţile asociate cu forme specifice de abuz şi procesul lor de vindecare ulterioară trebuie să fie documentate.
1. Simptomele acute
Trebuie să i se ceară individului să descrie orice răni care ar fi putut rezulta din metodele specifice de presupus abuz. De exemplu, hemoragii, ulceraţii, umflături, răni deschise, julituri, fracturi, dislocări, afecţiuni articulare, hemoptizie, pneumotorax, perforări ale timpanului, leziuni ale sistemului uro-genital, arsuri (coloraţie, băşici sau necroză, conform gradului arsurii), leziuni provocate de şocurile electrice (mărimea şi numărul leziunilor, culoarea şi caracteristicile lor de suprafaţă), leziuni provocate de substanţe chimice (culoare, semne de necroză), durere, amorţeală, constipare sau vomă. Va fi notată intensitatea, frecvenţa şi durata fiecărui simptom. Evoluţia ulterioară a oricărei leziuni a pielii trebuie să fie descrisă precum şi dacă a lăsat sau nu în urma lor cicatrici. Se va întreba starea sănătăţii în momentul încetării situatiei de trafic: putea să meargă sau trebuia să stea la pat? Dacă da, pentru câtă vreme? Cât a durat până la vindecarea rănilor? S-au infectat acestea? Ce tratament a primit? A fost îngrijit de către un medic sau de către un vindecător tradiţional? Se va acorda atenţie faptului că abilitatea persoanei de a face astfel de observaţii se poate să fi fost compromisă de către abuzurile în sine sau de către efectele sale ulterioare. Oricare dintre acestea trebuie să fie însoţită de documentaţie.
2. Simptomele cronice
Se vor obţine informaţii în legătură cu suferinţele fizice pe care individul le consideră a fi asociate cu abuzul sau maltratarea. Se va menţiona gravitatea, frecvenţa şi durata fiecărui simptom şi orice disabilitate legată de aceasta sau necesitatea îngrijirii medicale sau psihologice. Chiar dacă efectele ulterioare ale leziunilor acute nu se observă după luni sau ani de zile, unele constatări fizice pot să rămână, cum ar fi cicatricile provocate de curentul electric sau de arsurile termice, deformările osoase, sudarea incorectă a fracturilor, leziunile dentare, căderea părului şi miofibroză. Câteva dintre cele mai uzuale simptome somatice sunt cefalee, lombalgii, tulburari gastro-intestinale, disfunctii sexuale si dureri musculare. Câteva dintre cele mai uzuale simptome psihologice sunt depresia, anxietatea, insomnia, coşmarurile, retrăirile şi dificultăţile de memorie.
Sumarul unui interviu
Victimele traficului de persoane pot prezenta răni care diferă substanţial de alte tipuri de traume. Deşi leziunile acute pot fi caracteristice presupuselor vătămări, marea majoritate a acestora se vindecă în aproape şase săptămâni de la producerea violentelor, nelăsând vreo cicatrice sau, cel mult, vreo cicatrice caracteristică. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori când traficantii folosesc diferite metode pentru a preveni sau limita semnele detectabile de vătămare. În astfel de cazuri, examinarea fizică poate să se încadreze în limitele normale, dar aceasta nu neagă în nici o formă presupusul abuz. O relatare detaliată a observaţiilor pacientului asupra leziunilor acute şi a proceselor ulterioare de vindecare reprezintă adesesa o importantă sursă de dovezi în coroborare cu afirmaţiile specifice de abuz sau maltratare.
Examinarea fizică
După obţinerea informaţiilor cu caracter de istoric şi a consimţământului pacientului dar în cunoştinţă de cauza, se va efecuta o examinare fizică de către un medic calificat. Atunci când este posibil, pacientul trebuie să fie lăsat să-şi aleagă medicul şi, dacă este cazul, interpretul. Dacă doctorul nu este de acelaşi sex cu pacientul, se va folosi un supraveghetor de acelaşi sex cu pacientul, dacă acesta este de acord. Pacientul trebuie să ştie că el controlează desfăşurarea examinării şi că are dreptul de a limita dreptul examinării sau de a o opri în orice moment.
Pielea
Examinarea trebuie să includă întreaga suprafaţă a corpului pentru a detecta semnele afecţiunilor generalizate ale pielii, cum ar fi avitaminozele A, B, C; leziunile anterioare abuzului; leziuni care sunt consecinţe ale abuzului, cum ar fi zgârieturi, contuzii, laceraţii, răni punctiforme, arsuri de ţigară sau provocate de obiecte fierbinţi, arsuri electrice, alopecie, etc. Pentru leziunile asociate traficului si exploatarii trebuie precizate; amplasarea, simetria, forma, mărimea, culoarea şi suprafaţa (ulceraţie, crustă, scuamări), precum şi demarcaţia lor şi raportul faţă de pielea din jur. Acolo unde este posibil, fotografierea este esenţială. La terminarea examinării, medicul trebuie să emită o opinie referitoare la originea leziunilor, ca fiind provocate de alţii sau auto-induse, accidentale sau cauze ale unei boli.
Faţa
Ţesuturile feţei trebuie să fie palpate pentru a detecta eventuale semne de fractură, crepitaţie, tumefiere sau durere. Trebuie examinate componentele motorice şi senzoriale ale tuturor nervilor cranieni; de asemenea, gustul şi mirosul. Tomografia computerizată (CT) este cel mai bun mijloc de diagnosticare (faţă de radiografia obişnuită) şi de stabilire a caracteristicilor fracturilor faciale, de verificare a alinierilor şi de diagnosticare a leziunilor şi complicaţiilor asociate ţesuturilor moi. Leziunile intracraniene şi ale coloanei vertebrale în zona cervicală sunt adesesa asociate traumatismelor faciale.
(a) Ochii
Există numeroase forme de leziuni ale ochilor, printre care hemoragiile conjunctivale, subcorneene, retro-oculare şi retiniene, deplasări de cristalin şi pierderea câmpului vizual. Având în vedere consecinţele grave ale lipsei de tratament sau ale tratamentului neadecvat, ar trebui realizat consultul oftalmologic ori câte ori există suspiciunea unui traumatism ocular sau ale unei boli oftalmologice. Tomografia computerizată este cel mai bun mijloc de a identifica fracturile de orbită şi ale leziunilor de ţesuturi moi la nivelul globului ocular sau în spatele globului ocular. RMN-ul (MRI) poate fi util pentru completarea examenului tomografic în vedera detectării leziunilor ţesuturilor moi. Ultrasonografia de rezoluţie înaltă este o bună alternativă pentru evaluarea traumatismelor globului ocular.
(b) Urechile
Traumatismele aparatului auditiv, în special ruptura de timpan sunt simptome curente ale loviturilor violente. Canalele auditive şi membranele timpanului trebuie examinate cu otoscopul, iar leziunile găsite, descrise. Este necesară o examinare promptă pentru a identifica rupturile de timpan mai mici de 2 mm diametru, care se pot vindeca în mai putin de 10 zile. Se poate observa o scurgere de lichid din urechea medie sau externă. Dacă otoreea este confirmată de analizele de laborator, atunci trebuie realizat un examen tomografic sau RMN pentru a determina localizarea unei fracturi. Eventualele pierderi ale acuităţii auditive vor putea fi detectate prin simple teste de evaluare. Daca este cazul, se vor realiza măsurători audiometrice de către un tehnician audiometric calificat. Pentru diagnosticarea radiografică a fracturilor de os temporal sau ruptura lanţului de oscioare, se va utiliza de preferinţă tomografia computerizată, apoi tomografia hipocicloidală şi la sfârşit tomografia lineară.
(c) Nasul
In examinarea nasului se va observa alinierea lui, crepitaţiile şi devierea septului nazal. Pentru fracturile nazale simple, radiografiile vor fi suficiente în majoritatea cazurilor. Pentru fracturile complexe şi în caz de deviere a septului, se va face o tomografie computerizată. În caz de rinoree, se recomandă o tomografie computerizată sau RMN.
(d) Maxilarul, orofaringele şi gâtul
Fracturile şi dislocările de madibulă pot fi rezultatul aplicării de lovituri. Sindromul de articulaţie temporo-mandibulară este o consecinţă frecventă a loviturilor sub bărbie şi la nivelul mandibulei. Pacientul trebuie examinat pentru determinarea semnelor de crepitaţii ale osului hioid sau a cartilajului laringelui care sunt rezultatul loviturilor peste gât. Constatările privind orofaringele trebuie notate în detaliu, inclusiv leziunile provenite din şocuri electrice sau alte traumatisme. Hemoragia gingivală şi starea gingiilor trebuie deasemenea notată.
(e) Cavitatea orală şi dinţii
Examenul stomatologic ar trebui să facă parte din serviciile medicale de rutină. Acest examen este adesea neglijat, dar el este o componentă importantă a examenului fizic. Îngrijirile dentare pot fi intenţionat neglijate pentru a permite apariţia cariilor, gingivitelor sau a agravării abceselor dentare. Trebuie constituit un istoric dentar atent şi, acolo unde există date în această privinţă, acestea trebuie obţinute. Dinţii smulşi sau fracturaţi, plombe dislocate sau protezele rupte sunt consecinţe potenţiale ale traumatismelor. Trebuie menţionate cariile dentare sau gingivita. Proasta stare a dentiţiei poate fi cauza condiţiilor de exploatare sau poate fi antecedentă acesteia. Cavitatea bucală trebuie examinată atent. Este posibil ca pacientul să-şi fi muşcat limba, gingiile şi buzele sub efectul loviturilor primite.
Pieptul şi abdomenul
Pe parcursul examinării se va ţine seama, în afară de eventualele leziuni ale pielii, de existenţa zonelor dureroase, sensibile, care ar putea indica leziuni musculare, ale organelor sau ale coastelor. Medicul trebuie să ia in considerare posibilitatea existenţei de hematoame intramusculare, retroperitoneale şi intra-abdominale, laceraţii sau rupturi de organe interne. Când este posibil, se va recurge la ultrasunete, la tomografie computerizată şi la scintigrafie pentru a confirma aceste diagnostice. Examenul de rutină a sistemului cardiovascular, al plămânilor şi al abdomenului trebuie efectuat conform procedurii obişnuite. Bolile respiratorii preexistente se pot agrava pe parcursul custodiei, iar de cele mai multe ori apar noi boli respiratorii.
Sistemul scheletic şi muscular
Victimele traficului de persoane care au fost supuse violentelor si abuzurilor acuză în mod frecvent dureri musculare şi osoase. Acestea pot fi rezultatul unor lovituri repetate sau ale condiţiilor generale de exploatare. Ele pot fi de asemenea de origine psiho-somatică. Trebuie să se verifice dacă acestea sunt specifice. Dacă nu sunt, fizioterapia dă în general rezultate bune în aceste cazuri. Examenul scheletului trebuie să includă un control al mobilităţii articulaţiilor, al coloanei vertebrale şi al extremităţilor. Trebuie menţionate senzaţiile de durere asociate cu mişcarea, sau care apar la contracţie şi la presiune, fracturile cu sau fără deformări şi dislocările. Posibilele dislocări, fracturi şi osteomielite trebuie radiografiate. În cazul osteomielitelor, radiografiile trebuie completate cu o scintigrafie osoasă în trei faze. RMN este cea mai bună modalitate de evaluare a leziunilor de la nivelul tendoanelor, ligamentelor şi muşchilor. Şi artrografia dă rezultate bune. În stadiu acut, aceasta permite detectarea eventualelor hemoragii şi rupturi musculare. Leziunile musculare se vindecă în general fără a lăsa cicatrici, iar imagistica medicală va fi negativă dacă examenul este efectuat prea tarziu. Prin intermediul RMN şi al tomografiei computerizate muşchii denervaţi şi sindromul cronic de “lojă” sunt evidenţiaţi sub formă de fibroame. Strivirile oaselor pot fi detectate prin intermediul RMN sau al scintigrafiei. Aceste leziuni nu lasă în general urme.
Sistemul uro-genital
Examenul ginecologic nu trebuie efectuat decât cu acceptul prealabil al pacientului şi, dacă este necesar, amânat pentru o şedinţă ulterioară. O persoană de acelaşi sex cu pacientul examinat trebuie să fie prezentă dacă medicul este de sex opus.
Se poate recurge la examinarea cu ultrasunete şi la sicntigrafia dinamică pentru a detecta eventualele traumatisme uro-genitale.
În cazurile de abuz sexual în care victima doreşte ca evenimentul să nu se ştie din cauza presiunilor socio-culturale sau din motive personale, medicul care face examinarea, agenţiile de investigare şi tribunalul au obligaţia de a coopera în menţinerea intimităţii victimei. Stabilirea unui raport cu supravieţuitorii violurilor sau care au fost abuzati sexual recent cere o pregătire psihologică specială şi sprijin psihologic profesionist. Va fi evitat orice act care ar creşte trauma psihologică a victimei violului. Înaintea începerii examinării, trebuie obţinut acordul victimei pentru orice fel de examinare, acest lucru trebuie să fie reconfirmat de victimă şi înaintea examinării părţilor celor mai intime. Victima trebuie să fie înştiinţată într-un mod clar şi inteligibil de importanţa examinării şi de posibilele constatări ale acesteia
(a) Privire generală asupra simptomelor
O descriere amănunţită a violului sau abuzului sexual trebuie să fie înregistrată. Există însă anumite întrebări specifice care sunt relevante numai în cazurile de presupus abuz sexual. Acestea încearcă să extragă simptomele curente ce decurg dintr-un atac recent, cum ar fi de exemplu sângerare, scurgere vaginală sau anală, vânătăi, inflamaţii şi localizarea durerii. În cazurile de atac sexual petrecut în trecut, întrebările trebuie să se îndrepte către simptomele prezente care sunt urmare a atacului, cum ar fi frecvenţa urinării, incontinenţa sau disuria (greutatea la urinare), neregularitatea menstruaţiei, ulterioarele sarcini, avorturi sau hemoragii vaginale, probleme ale activităţii sexuale inclusiv durerile anale sau din timpul relaţiilor sexuale, sângerările, constipaţia sau incontinenţa.
În mod ideal, ar trebui să existe condiţii tehnice şi fizice pentru ca supravieţuitorii violului sexual să poată fi examinaţi corespunzător de către o echipă cu experienţă alcătuită din psihiatri, psihologi, ginecologi şi asistenţi medicali, instruiţi în tratarea supravieţuitorilor abuzurilor sexuale. Un alt scop al consultaţiei după viol este acela de a oferi sprijin, sfaturi şi, acolo unde este cazul, asigurări. Aceasta trebuie să acopere aspecte cum ar fi bolile cu transmitere sexuală, infecţia cu virusul HIV, graviditatea, în cazul în care victima este o femeie, şi leziunile fizice permanente, deoarece violatorii pot spune victimelor lor că nu vor mai putea avea funcţii sexuale normale, ceea ce se poate transforma într-o profeţie pe care victimele singure o duc la îndeplinire.
(b) Examinarea în urma unui abuz recent
Victimele recent agresate pot fi tulburate şi confuze în privinţa căutării ajutorului medical sau legal din cauza temerilor lor, preocupărilor socio-culturale sau naturii distructive a abuzului. În astfel de cazuri, un medic trebuie să explice victimei toate posibilităţile medicale şi legale şi trebuie să acţioneze în conformitate cu dorinţele victimei. Datoria doctorului include obţinerea consimţământului pentru examinare, înregistrarea tuturor constatărilor medicale de abuz şi obţinerea de mostre pentru examinarea legală. Acolo unde este posibil, examinarea trebuie să fie făcută de către un expert în documentarea asupra unui act sexual. Altfel, medicul examinator trebuie să vorbească cu un expert sau să consulte un text consacrat de medicină legală. Atunci când medicul este de alt sex decât victima, acesteia trebuie să i se asigure prezenţa unui însoţitor în camera de examinare de acelaşi sex cu el. În cazul în care este folosit un interpret, interpretul poate avea rolul de însoţitor, de asemenea. Având în vedere natura sensibilă a investigaţiei abuzurilor sexuale, o rudă a victimei nu este în mod normal persoana ideală pentru a fi folosită pe un astfel de rol. Pacientul trebuie să se simtă confortabil şi relaxat în timpul examinării. Trebuie realizată o examinare amănunţită, inclusiv documentarea meticuloasă a leziunilor fizice, inclusiv mărimea, locul şi culoarea şi, acolo unde se poate, aceste constatări trebuie fotografiate şi colectate specimene-dovezi pentru examinare.
(c) Examinarea unui abuz sexual din trecut
Atunci când presupusa agresiune s-a petrecut mai tarziu de o săptămână şi nu există nici un semn de vânătaie sau laceraţii, examinarea pelvică nu mai este atât de imediat necesară. Poate fi oricum de folos fotografierea clară a leziunilor care au mai rămas, dacă aceasta este posibil.
Mai întâi vor fi înregistrate datele de fond, după cum s-a descris mai sus, şi abia apoi realizată examinarea şi documentarea constatărilor fizice generale. La femeile care au născut copii înaintea violului, sau mai ales la cele care i-au născut după viol, nu se aşteaptă să fie constatări patognomice, deşi un medic femeie cu experienţă poate confirma suficient de mult din atitudinea femeii atunci când aceasta relatează faptele petrecute. Poate trece ceva vreme până când individul să fie dornic să discute acele aspecte ale violului sau a abuzului sexual pe care el sau ea le consideră a fi cele mai stânjenitoare. În mod similar, pacienţii pot dori amânarea examinării părţilor foarte intime pentru o consultaţie viitoare, acolo unde circumstanţele şi timpul permit aceasta.
(d) Urmările
Multe boli infecţioase por fi transmise prin intermediul unei agresiuni sexuale, inclusiv boli cu transmitere sexuală cum ar fi gonoreea, chlamydia, sifilis, HIV, hepatita B şi C, herpes simplex şi condyloma acuminatum (negi venerici), vulvovaginite asociate cu abuzul sexual cum ar fi trichomonas, moniliasis vaginitis, gardenarella vaginitis şi enterobius vermicularis (viermi), ca şi infecţii de tract urinar.
Teste de laborator corespunzătoare şi tratament trebuie să fie prescrise în toate cazurile de abuz sexual. În cazul gonoreei şi chlamydiei, trebuie să se ia în considerare infectarea atât a anusului cât şi a orofarinxului. Se pot obţine culturi iniţiale în teste serologice în cazurile de atac sexual şi se poate iniţia terapia potrivită. Disfuncţiile sexuale sunt obisnuite la victimele traficului de persoane, mai ales printre victimele care au fost exploatate prin prostitutie fortata, dar nu numai. Simptomele pot fi la origine fizice sau psihologice sau o combinaţie a ambelor şi pot include:
(i) aversiunea faţă de membri de sex opus sau interes scăzut pentru activitatea sexuală;
(ii) teama de activitate sexuală din cauza faptului că partenerul sexual îşi va da seama că celălalt a fost abuzat sexual sau teama de a nu fi fost afectat din punct de vedere sexual. Abuzatorii se poate să fi ameninţat victimele cu acest lucru şi să fi indus frica homosexualităţii la bărbaţii care au fost agresaţi anal. Este posibil ca unii bărbaţi heterosexuali să fi avut erecţie şi să fi ejaculat în timpul relaţiei sexuale forţate. Victimele trebuie asigurate că acesta este un răspuns fiziologic;
(iii) incapacitatea de a avea încredere într-un partener sexual;
(iv) tulburări ale activităţii sexuale şi disfuncţii erectile;
(v) dispareunia (durere în timpul actului sexual la femei) sau infertilitate cauzate de bolile cu transmitere sexuală, traume directe asupra organelor reproducătoare sau avorturi făcute la un nivel de calitate scăzut după sarcinile rezultate în urma violurilor.
Sistemul nervos periferic şi central
Examenul neurologic trebuie să includă nervii cranieni, organele de simţ, şi sistemul nervos perifric, în vederea identificării eventualelor neuropatii motrice şi senzoriale ce pot rezulta în urma traumatismelor, avitaminozelor sau afecţiunilor (maladiilor). Este bine să fie evaluate şi capacităţile cognitive şi starea psihica (vezi capitolul VI.C). La pacienţii care au fost supuşi la tortură prin suspensie, o atenţie deosebita trebuie acordată posibilelor simptome de plexopatie brahială (asimetrie a forţei manuale, slăbire a braţului însoţită de variatii ale reflexelor senzoriale şi ale tendoanelor). Radiculopatiile şi alte neuropatii, deficienţe ale nervilor cranieni, hiperalgii, parestezii, hiperestezii, modificari ale posturii, alterări ale sesibilităţii la variaţii de caldură, ale funcţiei motorii, ale coordonării, sunt tot atâtea fenomene ce pot rezulta ca urmare a torturii. Pacienţilor care prezintă ameţeli şi stări de vomă, li se va efectua o evaluare a aparatului vestibular, notându-se orice manifestare de nistagmus. În plan radiologic se poate utiliza RMN sau tomografia computerizată. Prima tehnica este preferabilă pentru evaluarea radiologică a creierului şi a foselor posterioare.
Bibliografie:
„Protocolul de la Istambul –Manual de investigare efectivă şi documentare asupra torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante” – Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului – 9 August 1999