Trauma psihica este înțeleasa ca o rana a sufletului, și este clar delimitata de stres. Stresul este o manifestare de zi cu zi, la care, în mod normal un individ face fata într-un fel sau altul. Trauma ia mai degrabă conotația de suferința, de boala.
Traumatologia este studiul traumelor naturale (accidente, cutremure) și a celor provocate de oameni (cruzime omeneasca intenționată sau nu), studiul consecințelor sociale si psihobiologice și al regulilor intervenționiste predictive și preventive, care rezulta din acest studiu.
Trauma psihologică apare atunci când o persoană este martoră sau este implicată direct într-o situație în care viața îi este pusă în pericol. Fie că e vorba de accidente de circulație, violuri, abuzuri fizice sau emoționale, situații de răpiri, sechestrări sau torturi și alte tratamente inumane la care o persoană poate fi supusă, toate reprezintă traume care lasă urme atât fizice cât și psihologice. Teama intensă, sentimentul de pierdere a controlului, sentimentul de neajutorare și sentimentul iminenței morții apar când instinctele normale de ”luptă sau fugă” sunt copleșitoare și mai ales când se dovedesc ineficiente. Trauma distruge toate fundamentele convingerilor anterioare pe care le poate avea un om referitoare la siguranța, încrederea, identitatea sa, relațiile cu ceilalți, inclusiv credințele sale religioase sau spirituale.
Psihotraumatologia, cercetarea și tratamentul leziunilor sufletești are un scop terapeutic, asemănător chirurgiei traumatologice. Trebuie însa subliniat ca leziunile de care se ocupa ea nu se afla în mod primar în corp și nici undeva într-un „domeniu social“. Cel atins este individul uman, vulnerabil care se percepe pe sine si care ia atitudine fata de sine dacă este amenințat și vătămat în ceea ce privește trebuințele sale elementare de viata, dacă este disprețuit în demnitatea și libertatea sa.
Nivelul psihic trebuie văzut ca o forma de diferențiere a corp-fizicului. El reprezinta în același timp o individualizare, o diferențiere a formelor de comunicare și de relație general sociale. Psihotraumatologia trebuie de aceea tratata atat din punct de vedere social cat si fiziologic – somatic.
Leziunile sufletești si somatice: asemănări și deosebiri
Trauma psihica – leziune sufleteasca care apare prin suprasolicitarea sistemului sufletesc uman in capacitatea sa de apărare la agresiuni punctuale sau de durata si care, in final poate fi traumatizat/rănit.
Asemănarea dintre leziunile somatice si cele sufletesti este exprimata prin expresii de genul: „m-a ranit foarte tare.“, “mi se rupe sufletul”. Metaforele pun in evidenta faptul ca leziunile sufletesti se interpreteaza pornind de la trairile corporale, ca, asa cum Freud a formulat Eul-corp se defineste si Eul-psihic, centrul trairilor sufletesti..
„Timpul vindeca toate ranile“. Se poate aplica atat pentru ranile somatice cat si pentru cele sufletesti. Doar ca, asa cum arata medicina somatica, nu toate ranile se vindeca in timp.
Asemenea leziunilor somatice, leziunile sufletesti au mecanisme naturale de vindecare a ranilor: mecanisme de aparare sau de adaptare (coping) ca incercari de autovindecare. Recunoasterea acestor mecanisme la timp permite interventia in cazul dezvoltarilor eronate.
Psihotraumatologia trebuie sa tina cont de anumite particularitati ale sistemului sufletesc, ce nu se intalnesc pe terenul sistemelor fizice si fiziologice. Aceste particularitati se pot descrie cu ajutorul conceptelui unei reguli, respectiv norme, care admite mai multe particularitati la mai multe niveluri ontologice, de la fizico-chimicla biologic, pana la psihosocial. Ca urmare conceptul de anormal sau maladiv este folosit pe post de contrar normei.
Maladia se defineste ca o abatere de la o regula sau de la o norma care fixeaza la randul ei functionarea sanatoasa sau normala a organismului respectiv a individului. Conceptul de regula sau norma acopera cele mai diferite fenomene, in functie de felul in care il definim si de domeniul ontologic la care il aplicam.
Denumirea de tulburare de stres postraumatic ar pleda pentru definirea ca eveniment stins in momentul in care incep sa apara manifestarile tulburarii. Tulburarea se formeaza dupa trauma. Aparent. Pentru ca defapt ea se formeaza dupa evenimentul traumatizant. Care nu este acelasi lucru cu trauma.
Trauma nu este deci un eveniment, adica nu este un proces obiectiv, exterior. Ar putea fi deci definita ca proces subiectiv? Am putea spune ca trauma este o traire insuportabila, care depaseste posibilitatile individului de stapanire. In fapt trauma are o latura obiectiva si una subiectiva, astfel incat definirea ei necesita o abordare dialectica.
„Trauma“ nu este o calitate inerenta a unui eveniment, dar nici un eveniment in sine. Hotaratoare este relatia subiectului cu obiectul, adica cu lumea „inconjuratoare“.Este un punct ecopsihologic de abordare a problemei.
Combinand cele doua tipuri de abordare, psihotraumatologia defineste trauma dintr-o pozitie ecologic dialectica. Punctul de vedere ecologic cere intelegerea experientei traumatice din relatia lor cu mediu, din relatia reciproca a persoanei cu mediu. Punctul de vedere dialectic defineste relatia dintre subiectivitate si obiectivitate, si arata ca intre perspectiva „interioara“ a subiectului victima si perspectiva „exterioara“ a observatorului obiectiv exista o relatie de tensiune si contradictie.
„Situatia traumatica“ trebuie inteleasa deci din relatia de interactiune dialectica dintre perspectiva interna si cea externa, intre conditiile traumatice de mediu si atribuirea subiectiva de semnificatii, intre traire si comportament. Cel care nu se poate transpune in „situatia“ celui in cauza nu poate intelege o experienta traumatica.
Modelul ecologic –dialectic al traumatizarii psihice este descris pe trei faze:
l Situatia traumatica – este acea situatie la care nu este posibila o reactie subiectiv corespunzatoare. Din motive diverse, inclusiv legate de supravietuire, acestea cer, de urgenta, o actiune corespunzatoare si de necesitate, si totusi ele nu permit aceasta reactie.
l Reactia traumatica – este tipul de reactie care apare la situatia traumatica, adica in situatia in care nu este posibil un raspuns adecvat. Este un raspuns paradoxal, asa cum paradoxala este situatia care a creat-o.
l procesul traumatic – cel de-al treilea element al modelului, este continut in reactiei si situtiei traumatice, bazat intr-o oarecare masura pe factorul timp. In istoricul de viata ulterioara, cei in cauza incearca sa inteleaga experienta coplesitoare si adesea de neinteles, care le ameninta fizic si psihic existent, cauta sa o integreze in schema lor de viata, in conceptia lor despre lume si sine. Toate acestea intr-un proces de interactiune dintre acceptarea amintirii si apararea sau compensatia controlatoare, pentru a evita reinnoirea panicii si inundare acu stimuli..
Din perspectiva exterioara, a observatorului neimplicat, distrugerea conceptiei despre sine si lumea exterioara produsa de evenimentele traumatice poate trece adesea neobservata. Fazele modelului nu se afla in raport temporal, ci intr-o relatie dinamica. Ele reies unele din altele, merg in paralel, se intrepatrund.
Cand ia sfarsit o situatie traumatica? Odata cu fuga, cu supravietuirea fizica? Nu. Ea se sfarseste odata cu supravietuirea psihica, cu evolutia celui in cauza din statutul de victima in cel de „supravietuitor“ psihic. Situatiile traumatice iau sfarsit , mai ales cele cauzate de oameni , cand raportul interuman si etic a fost restabilit, prin recunoasterea cauzarii si vinovatiei.
La dizolvarea si depasirea situatiilor traumatice sunt importante recunoasterea vinovatiei, dar si problemele de ispasire si pedeapsa. Un individ nu poate birui singur in incercarea de autovindecare in fata unei traume psihice. Situatia traumatica si incercarile de iesire a celui implicat au in mod esential o dimensiune sociala. Individul nu trebuie privit ca o fiinta izolata ci ca un „colectiv individual“, adica o particularizare a posibilitatilor general umane, a principiilor si valorilor de viata la care luam parte cu totii, si a caror lezare ne afecteaza pe toti.
Prin urmare, pentru cel vizat, pentru trauma sa, reactia traumatica si procesul care se dozvolta pentru aceasta, deosebit de importanta este ce atitudine adopta opinia generala fata de suferinta individuala a celor traumatizati.
Autorecunoasterea responsabila a comunitatii in suferinta victimei, eforturile de a o ajuta si de a o „reabilita“ recunoasterea dreptatii si a valorilor sunt de mare importanta pentru pentru procesul de recuperare si restituire a individului, mai ales in cazul dezastrelor produse intentionat.
Modelul eco-dialectic de desfasurare a traumatizarii psihice contine deci urmatoarele trei ipoteze:
l Experienta traumatica trebuie sa fie cercetata ca un proces dinamic, care cuprinde fazele situatiei traumatice, reactiei traumatogene si a procesului traumatic. Aceste faze sunt in interrelatie interna si reies dinamic una din cealalta.
lI elementul declansator al reactiei taumatice este paradoxul inerent al unor situatii care ameninta existenta dar care nu permit o reactie de raspuns, un comportament adecvat.
l II experienta traumatica ia nastere in sistemul de referinta psihoecologic al retelei sociale.Aceasta cuprinde, pe langa membrii familiei si prieteni sau cunostinte , relatia faptas-victima precum si macro-grupul social respectiv, sub sfera de influenta a caruia s-a ajuns la traumatizare.
Prapastia dintre individ si mediu: experienta peritraumatica
Stresurile extreme si leziunile psihice afecteaza raportul omului cu lumea. Modelul ierarhic al nivelurilor sistemice fizice si psihosociale explica efectele ascendente si descendente dintre niveluri, dintre leziunile corporale si cele psihice.
Un alt model care explica modul de interactiune a nivelurilor sistemice este modelul „cercului situatiei“ ce este in fapt un concept integrator al interactiunii omului cu mediul sau. Acesta foloseste conceptul de „situatie traumatica“, care realizeaza acea dialectica a punctului de vedere interior si exterior, a trairii si comportamentului.
In cercul situatiei se face o diferentiere intre doua parti de sfera, una semnificand o lume a observatiei iar cealalta o lume a actiunii. Aceste lumi sunt percepute prin inzestrarea genetica a individului. Partea de receptie reactioneaza la o anumita situatie problematica din mediu. Organismul, prin functiile sale somatice si psihice, dezvolta o strategie de rezolvare a problemei, care, prin partea efectorie, transforma cu succes, starea de iesire. Astfel cercul se inchide intre observatie si actiune ti se restabileste armonia.
In interiorul cercului este trecuta secventa „cognitiva“ de atribuire a semnificatiilor, prin care se deosebesc intre ele, comportamentul uman de cel animal. Atribuirea de semnificatii transforma mediul in lume inconjuratoare. Prin repartizarea reusita de semnificatii, fiinta umana este capabila de actiune efectiva.
Sferele receptoare si efectoare se determina reciproc anticipativ. Perceptia situatiei se structureaza prin posibilitati de actiune anticipate. Receptia senzoriala nu este deci un fenomen pasiv, este atent selectiva si distribuitoare de semnificatii.
Perceptia este motivata la randul ei de o stare de lipsa care tulbura trecator echilibrul dintre individ si lumea anconjuratoare, astfel incat se naste o situatie problematica. Armonia dintre individ si mediu este pastrata prin sisteme reglatoare, desemnate ca scheme, cu doua functii: procesul de asimilare si procesul de acomodare. Daca nu exista o situatie problematica atunci schema este activa, pentru ca ea isi asimileaza constelatia de mediu, adica o transforma in „mediu“. In acest caz mediul nu opune nici o rezistenta reproducerii schemei.
Daca situatia este problematica atunci schema trebuie sa fie elaborata pana ce problema se poate rezolva prin aciune efectiva. Functia care reorganizeaza din interior schema se numeste acomodare. Daca ea reuseste atunci situatia de mediu este asimilata din nou. Acomodarea duce astfel la o noua asimilare, adaptarea la o „ajustare“ reusita a organismului.
Rezolvarea problemelor, stres si coping
Atunci cand suntem confruntati cu o situatie importanta, biologic, psihic si/sau social care nu permite o solutionare simpla, ajungem intr-o situatie numita stres.
Au fost definite doua tipuri de asemenea situatii:
– dis-stres-ul, cu semnificatie negativa
– eu-stres-ul, cu semnificatie pozitiva
Eu-stresul este o stare de activare fizico-psica a individului care poate facilita, stimula rezolvarile productive ale problemelor. In dis-stres are loc cautarea de solutii, comportamentul de coping in conditii puternice de activare fiziologica, adesea nefavorabile pentru solutii. Legat de formele de coping s-a aratat ca fiecare individ are la dispozitie un numar limitat de strategii si scheme pentru a putea face fata cu succes situatiilor de stres.
Situatiile de stres biologic semnificative pun organismul intr-o stare de activare, in care alterneaza tendintele de lupta si de fuga (fight-flight reaction).Comportamentul de fuga/lupta si cel de coping tind sa rezolve situatia problematica exterioara.
Se pot numi mecanisme de adaptare aceste mecanisme care pot activa la maxim si supraincarca atat sfera receptorie cat si cea efectoare in cercul situatiei. Cu ajutorul lor organismul se adapteaza conditiilor de mediu, atat cat o cere situatia.
Daca situatia amenintatoare dureaza prea mult, sistemul psiho-fizic lucreaza intr-o stare permanenta de alarma care duce la suprasolicitare si epuizare. Se ajunge astfel la instalarea Sindromului General de Adaptare, cu numeroase tulburari fizice si psihice. Prin efortuir durabile de coping si adaptare, organismul ajunge intr-o stare care ii pune in pericol existenta si zadarniceste scopul eforturilor de adaptare. Ca urmare apare o impotrivire la eforturile de adaptare prin mecanismele de aparare care in mod normal mentin sistemul. Sunt eliminate treptat anumite conditii perturbatoare ale lumii exterioare sau si ale lumii interioare: senzatiile corporale interoceptive si proprioceptive din sfera receptoare. Sensul biologic al proceselor de aparare consta in stavilirea inundarii cu informatii a sistemului si a presiunii exagerate pentru adaptare.
Daca nici coping-ul si nici adaptarea nu reusesc sa controleze situatia problematica biologic si sau/psihosocial atunci individul ajunge din supraincarcarea cu stres intr-o situatie de experienta potential traumatica. Se ajunge astfel la o discrepanta sistematica intre factorii situationali amenintatori si posibilitatile individuale de stapanire.
Luand in considerare cele aratate se poate da o definitie a experientei traumatice:
Experienta traumatica este o experienta vitala de discrepanta intre factori situationali amenintatori si capacitatile individuale de stapanire, care este insotita de sentimente de neajutorare si de abandonare lipsita de aparare , care duce la o zdruncinare de durata a intelegerii de sine si de lume.
In situatia traumatica se suspenda niste reguli ale elaborarii normale a experientei. Se ajunge la transformari ale sferei de receptori, modificari ale trairii temporale, spatiale si de sine.
In raport cu sfera efectorie, putem defini trauma ca o actiune intrerupta intr-o situatie problematica cu semnificatie vitala. Survin fie o paralizie (catatonica) si incremenire, fie se ajunge la o furtuna de miscari asemanatoare celor din panica.
Pe termen lung se instaleaza tendinta de reluare a actiunilor intrerupte, fenomen cunoscut sub numele de „efect Zeigarnik“. Acesta se manifesta mai puternic la actiunile intrerupte cu semnificatie vitala si poate fi invocat pentru explicarea diferitelor tendinte spre repetare: compulsie la repetitie, mania traumei.
Intrebati postexpozitoriu despre trairea traumei, acestia descriu:
1. starea de a fi complet absorbiti sau prinsi in situatie
2. simptome de depersonalizare – starea de a sta langa sine
3. simptome de derealizare – evenimenul nu este in realitate, este in vis
4. experiente amnestice, de uitare a incidentelor hotaratoare.
O expresie peritraumatica a experientei relatata des este cea a „vederii in tunel“. Campul vizual se ingusteaza extrem de mult, astfel ca evenimentele se deruleaza ca si cum ar avea loc intr-un tunel. Pornind de la modelul cercului situatiei, se presupune, in acest caz, o influenta specifica a sferei motorii asupra celei receptorii.
Cel afectat nu poate sa fuga dar percepe imprejurimile ca de la o indepartare crescanda. Miscarea de fuga in perceptie se poate manifesta si prin alte fenomene:
1. plutirea peste lucruri
2. iesirea din propriul corp
3. experienta de a fi un observator exterior
4. senzatia de a visa in loc de a trai experienta
Fenomenele amnestice pot fi intelese partial ca aparare, care trebuie sa serveasca partial autoconservarii sistemului bio-psihologic.
Tot ca mecanism de aparare sunt privite si experientele de dedublare de sine a subiectului. Centrul experientei personale se desparte de Sinele empiric si priveste scena amenintatoare din afara.
Patogeneza traumei psihice
Trauma, in viziune eco-dialectica a fost definita ca o traire vitala de discrepanta intre factorii situationali amenintatori si posibilitatile individuale de stapanire. Definitia este de tip relational, aceasta relatie individ – mediu inconjurator avand o componenta cantitativa si una calitativa.
Relatia cantitativa: cu cat factorii traumatici sunt mai puternici cu atat mai mica este probabilitatea ca un individ sa aiba la dispozitie resursele necesare pentru a stapani experienta.
Relatia calitativa – se poate descrie cu ajutorului conceptului de tema situationala traumatica centrala definit ca rezultat al interferentei factorilor situationali obiectivi cu asteptarile subiective. In acest complex tematic cele doua grupe de factori sunt atat de angrenate intre ele incat se ajunge la o interferenta maxima intre asteptarile subiective si daturile obiective, la o „blocare” a procesarii psihice a situatiei sau spre o ruptura a retelei psihice. Un element important al traumei – zdruncinarea durabila a intelegerii de sine si a lumii.
Trauma – energie si informatie
1. Trauma – inundare cu stimuli cu energii nefiziologice
2. Membrana traumei – membrana care separa interiorul, spatiul intim al sinelui de exterior. – terapia traumei trebuie sa refaca aceasta membrana.
Notiunea de membrana a traumei cere terapeutului sa sustina capacitatea de selectie a Sinelui, capacitatea de a diferentia stimulii nocivi de cei folositori.
3. Trauma informationala – Situatia traumatica confrunta organismul cu o informatie “insuportabila” care depaseste durabil capacitatea sa de procesare a informatiilor. Prin:
• Elementul surpriza – nu lasa timp individului pentru a categoriza informatiile si pentru a schita planuri eficiente.
• Imprevizibil – fondul de cunoastere a individului nu este pregatit pentru procesarea informatiilor.
Informatia traumatica este ceea ce, in general este de neconceput si da o groaza pentru necunoscut. Elaborarea reusita a traumei consta deci in modificarea schemelor existente pana ce informatia traumatica poate fi procesata si integrata in fondul existent al schemelor cognitiv-emotionale.
Reactia traumatica
Poate fi inteleasa ca o reactie de “imunizare”, ca un proces de aparare a organismului prin:
• A distrugere si elimina corpul strain
• A asimila corpul strain
• A “trai” mai departe cu trauma ca un “corp strain” interior imposibil de asimilat – situatie caracteristica fazei treia a desfasurarii traumatizarii psihic – procesul traumatic.
Reactia traumatica, post-expozitorie parcurge mai multe faze. Acestea pot fi parcurse intr-o varianta normala si una patologica. Reactia normala a fost numita stress response iar varianta patologica, reactie traumatica.
Cercetările au arătat că șocul traumei provoacă modificări ale creierului și sistemului nervos lăsând pe supraviețuitori lipsiți de capacitatea de adaptare flexibilă la diferite situații de viață. Supraviețuitorii traumelor severe trăiesc frecvent emoții intense, fără amintirea exactă a evenimentelor traumatice sau din contră, evocă detalii ale evenimentului traumatic, dar fără a simți nimic (anestezie emoțională). Ei pot oscila între a nu simți emoții și a retrăi evenimentele traumatice ca și cum s-ar petrece în prezent. Poate apărea activarea cronică a sistemului nervos, facându-le relaxarea extrem de dificilă, sistemul nervos rămânând vigilent și în alertă de pericol. Iată mai jos o listă a unor posibile recatii la traumă:
1. Incapacitatea de autoreglare a sistemului nervos care se poate manifesta prin:
– Hipervigilență, reacții de tresărire exagerate, dificultăți în a se realxa, atacuri de panică, crize de furie, anxietate cronică;
– Persoana poate continua să reacționeze la evenimente cotidiene ca și cum ar fi traumatice sau periculoase;
2. Intruziunea de elemente traumatice
o Amintirile traumatice pot apărea în viața de zi cu zi ca fragmente izolate, senzații corporale, gusturi, mirosuri, melodii sau alte zgomote asociate cu trauma, emoții intense și flash-uri de imagini care au aceeași intensitate ca și evenimentul traumatic original;
o Coșmaruri, simptome somatice, imobilitate, tulburări de comportament;
3. Simptome fizice inexplicabile
o De exemplu senzația că mâinile altuia se află în jurul gâtului sau trăirea unei nevoi inexplicabile de a țipa fără nici o cauză aparentă;
o O posibilă supra sau sub activare a sistemului imunitar, făcând persoana vulnerabilă la îmbolnăviri;
4. Reconstituirea unor părți din experiența traumatică
o Repetarea inconștientă a unor modele de raportare la sine, la alții și la viață în general, de cele mai multe ori distructive;
o Ca exemplu adoptarea poziției de victimă și/sau asumarea rolului de persecutor/abuzator;
5. Anestezia emoțională și evitarea tuturor lucrurilor care pot avea o legătură cu trauma
o Tendința de a se retrage și de a se izola din viața obișnuită;
o Consumul de alcool și droguri pentru a ”uita” experiențele traumatice;
o Scăderea, diminuarea realațiilor interpersonale;
6. Disociere
o Conexiunile normale între gânduri, emoții, senzații, comportament sunt deteriorate;
o Trăirea unor experiențe în afara corpului; persoana vede ceea ce i se întâmplă de la distanță.ca simplu spectator.
7. Pierderea capacității de adaptare a reacțiilor la anumite situații de viață
o Reacții reflexive și impulsive ca și cum situația prezentă este la fel de periculosă ca și experiența traumatică din trecut;
o Incapacitatea de a găsi și menține alte răspunsuri la stimulii din jur;
o Schimbarea bruscă a conduitei într-una de supraviețuire de gen ”luptă sau fugi” chiar și atunci când nu este necesar;
8. Relații interumane deficitare
o Evitarea intimității și dificultăți de a avea încredere în oameni;
o Angajarea în noi relații care sunt re-traumatizante;
o Adoptarea preponderentă a poziției de persecutor, perpetuând abuzul asupra altora;
9. Imobilitate / pasivitate
o Nu știe ce să facă, este incapabil de a acționa în anumite situații.
o Incapacitatea de a trece peste evenimentul traumatic de a-și continua viața;
o Uneori se poate simți înghețat sau lipsit de energie;
o Poate fi lipsit de motivație;
10. Schimbarea imaginii de sine și a viziunii asupra lumii
o Lumea se poate transforma într-un loc nesigur/periculos;
o Senzația că este diferit de alți oameni;
o Pierderea plăcerii și a dorinței de a trăi;
11. Un intens sentiment de rușine față de dezamăgirea produsă sieși și celorlalți
o Sentimentul că este un om slab sau neajutorat;
o Sentimentul că este incapabil de a se proteja sau apăra pe sine sau pe alții;
12. Construirea unei personalități posttraumatice care include mecanisme de apărare foarte rigide
o Identitatea de sine dinaintea traumei este înlocuită cu una care se construiește în jurul supraviețuirii ca valoare supremă;
o Persoana traumatizată poate deveni retrasă, izolată, cu o viață foarte săracă;